Din tot mai multe vești ce vin pe diverse surse, tot mai puține sunt, cu adevărat, importante. După o zi de grevă ca la carte, făcută de profesorii care nu suportă felul în care e tratat sistemul de învățământ, iată că a venit și o zi de școală, tot ca la carte făcută, cu împărțeală de manuale – tot mai uzate, tot mai uzate – și cu speranța că, de mâine încolo, de când vor începe și temele să umple ghiozdanul celor mici, se va trece la normal.
Dură așteptarea aceasta a normalității! Și grea povara trecutului care niciodată nu a arătat cu adevărat calea cea dreaptă. Dar cum le spunem asta celor mici? Cum avem grijă de ei, în haosul în care ne trezim scoși la tablă, de unul și de altul, de aceia care se prefac deștepți și puternici, dar care, de fapt, abia dacă știu să calculeze cât se mai poate sustrage din banii publici, fără ca un ochi vigilent să observe?
Pe scurt, în septembrie 2025, după ce au trecut toate sfintele Marii și Ane, după ce am felicitat pe cei dragi și am primit un semn de viață de la aceia care ne mai respectă, înapoi în aglomerația de fiecare dimineață, lăsată moștenire de vreun domn primar sau de vreun domn președinte – cine își mai aduce aminte? Lung drumul către școală, spune copilul. Lung, dar nu atât de lung cât e drumul – înainte sau înapoi – spre decență și spre educația făcută cu fruntea sus, către oameni mici care vor ține mâine, crescând, când vor avea forță de decizie, fruntea tot sus.
Ne calmăm, ne aranjăm gulerul și respirăm adânc. Un nou an școlar, aceleași griji. Să ne ferim, să punem masca pe inimi, să citim ce e de citit și, mai ales, să uităm ce e de uitat. Cu Dumnezeu înainte!
Ana-Maria Păunescu