Domnule Lucescu,

Am scris mult în minte zilele astea. M-am supărat și mai mult. Pe oamenii care nu respectă, pe Cerul care e, uneori, prea ocupat pentru a avea grijă de cei care au nevoie de atenție, pe lumânările din lăcașul de rugăciune pe care le-am aprins, cu fetița mea, pentru ca marele nostru prieten să își revină, pe mesajele netrimise la timp, pe cuvintele care au rămas fără răspuns, pe dicționarele care nu au tradus totdeauna fidel tristețea, aplauzele, neputința și iubirea.

Eu am mai trăit asta o dată. În acest carusel al groazei m-am mai dat o dată, fără să pot opri cursa, la sfârșit de octombrie-început de noiembrie 2010. Tata pleca de acasă, tot cu o ambulanță, urmau zile de spitalizare, vizite furate în salonul de maxim control și rigoare de la cardiologie, linguri de supă rare printre priviri atât de pline de dragoste între noi doi. Totdeauna între noi doi. Și sentimentul că nu pot face mai mult de atât. Și că nu știu pe nimeni care să poată.

Plecarea lui Mircea Lucescu dintre ai săi, dintr-o familie exemplară, cu copii, nepoți și strănepoți, dintr-o țară pe care a iubit-o infinit, din mijlocul unei echipe naționale pentru care și-a grăbit sfârșitul și care nu a reușit să îi întoarcă nici pe zecime sacrificiul, nu e doar o moarte. Nu e doar un adio spus în zborul semnului crucii. Am pierdut un uriaș. Un om care, în sport, a atins, cel mai probabil, cele mai mari performanțe pe care le va atinge vreodată, la nivel internațional, un român.

Cine vine din urmă, să îl egaleze sau să îl depășească, acolo, pe locul al treilea din toate timpurile în ceea ce privește trofeele câștigate în carieră, pe Mircea Lucescu? Și, mai exact, cum se lucrează pentru ca aceste recorduri să fie în planul de lucru al celor activi de azi? Și, pe de altă parte, care sunt oamenii care merită să țină hățurile în sportul românesc – nu doar în fotbal! – și să conducă echipele românești spre performanțe adevărate? Nu cumva sunt la conducere, de ani și ani, aceiași iertători – poate și beneficiari – de șpăgi, de aranjamente, de gesturi largi din mâini și infime din semnături?

*

Oare aveți un număr de telefon al domnului Lucescu?

Așa am început o conversație pe WhatsApp, la începutul anului 2024, cu același om drag care mi-a dat vestea imposibilă zilele trecute: Ovidiu Ioanițoaia. Trecusem pe lângă un teren despre care se zvonea, cândva, când eram copil, că i-ar aparține marelui Mircea Lucescu, văzusem niște oameni făcând poze în mijlocul lui și deranjând gardul, și mi-a dat prin cap: ei, lăsați că iau eu legătura cu Mircea Lucescu… Da, mi-am spus atunci, aș vrea să pot lua și eu legătura cu acela care, pentru cei mai tineri – ca mine, era de neatins. Un uriaș, cum sunt super eroii din poveștile pe care Alexandra le îndrăgea când era mai mică.

Am pus mâna atunci pe telefon și am dat mesajul, să văd dacă pot face rost de numărul de telefon al lui Mircea Lucescu. Am primit repede combinația de cifre, dar am fost avertizată că e foarte ocupat și… greu de prins. Am sunat, n-a răspuns nimeni, firește. Am dat un mesaj, pe aceeași aplicație rapidă de comunicare, am spus cum mă numesc și am completat: Aș vrea să vorbim două minute. Mulțumesc!

Imediat ce mesajul s-a… albăstrit, semn că fusese citit, Mircea Lucescu mă sună. Era prima dată când îl auzeam, când mi se adresa. Era ora 14.27, pe 6 februarie 2024. Am vorbit atunci 9 minute. Am povestit de tata – de care l-a legat o admirabilă și neîntreruptă prietenie –, de casa noastră din Dionisie Lupu, de casa de la Breaza, unde fuseseră împreună și unde jucaseră fotbal, zeci de ani în urmă, de urâtele noastre procese de azi, dar și de uriașa operă poetică a tatei, care creștea în sufletele oamenilor, pe măsură ce anii treceau și despărțirea de el se transforma, la rându-i, în poezie. A rămas că ne auzim zilele următoare, să bem o cafea împreună.

Eu, la cafea, cu Mircea Lucescu!

Pe 28 februarie 2024, de dimineață, ne-am întâlnit pentru promisa cafea. Mi-a propus un restaurant – ce dimineața are aer de cafenea, din zona Primăverii, unde patron este un prieten comun vechi. Așadar, locul îmi era și mie – începătoare în ceea ce privește cafenelele și restaurantele fine din București – comod și cunoscut. Când am ajuns, Mircea Lucescu era deja acolo. Punctual. Luminos. Pe terasa laterală. S-a ridicat de la masă, m-a îmbrățișat de parcă n-ar fi fost prima noastră întâlnire (poate că nici nu a fost, e extrem de probabil ca, în copilărie, alături de tata, să ne mai fi intersectat, dar nici eu și îndrăznesc să cred că nici dumnealui nu ne mai aduceam aminte exact). Am comandat un espresso scurt, dumnealui un cappuccino. Era și o sticlă de apă pe masă.

I-am oferit o mulțime de cărți ale tatei și cele două volume de versuri ce-mi poartă semnătura. I-am povestit despre turneul meu prin țară, cu cărțile. Despre cât e de grea supraviețuirea în cultură și despre cât e de frumoasă lupta pentru aceeași cultură. Mă asculta atent, parcă nu auzea pentru prima dată ce-i spuneam. Și simțeam că așteaptă să îi cer ceva, să mă ajute cu ceva. N-am făcut-o. Eram atât de fericită pentru că mă simțeam respectată de un om care știam că a reușit tot ce și-a propus în viață, prin munca sa, prin încăpățânarea sa, prin ambiție și efort, încât pariul era deja câștigat pentru mine. Totuși, m-a întrebat dumnealui: dar la Hunedoara de ce nu faci lansare de carte? Asta pentru că îi enumerasem, încântată, mulțimea de orașe prin care trecusem cu cărțile mele, pentru evenimente excepționale, la care se adunaseră oameni mulți cu inimi mari. Pentru că, la Hunedoara, nu cunosc pe nimeni, n-aș ști de unde să încep, i-am răspuns. A pus mâna pe telefon, l-a sunat, printre alții, pe Ioan Andone și l-a rugat să se ocupe, să mă ajute, să mă pună în legătura cu cei care se ocupă de viața culturală din Hunedoara și să organizăm lansarea de carte cum se cuvine.

Ceea ce s-a și întâmplat. Pe 16 aprilie 2024, la Galeria de Arte Hunedoara, m-am dus cu cele două volume de versuri. Atât de frumos a fost atunci, atât de bine am fost primită, atât de călduroase autoritățile locale, atât de mulți oamenii care au răspuns prezent invitației noastre, încât acum abia realizez ceva: din vizita mea din aprilie la Hunedoara, când am văzut și cum s-a refăcut Centrul Cultural din oraș, care arată ca un teatru de mare eleganță, s-a născut și curajul și parțial ideea de a pune în scenă, pentru prima dată, marele meu spectacol de muzică folk și poezie – „Noaptea de-a fi om” – la Hunedoara, în 14 decembrie 2024. Spectacol care e activ și azi și care, în decembrie 2026, va cutreiera România.

Așadar, telefoanele date atunci de Mircea Lucescu, pentru drumul meu la Hunedoara, mi-au schimbat traiectoria cu mult mai mult decât mi-am imaginat. Iar dumnealui a fost mai prezent, decât mi-am dat seama, în toate. I-am trimis afișul lansării de carte, mulțumindu-i pentru toată implicarea și pentru că, spre deosebire de mai toți oamenii din viața mea, m-a ajutat respectându-mă și apreciindu-mi zbaterea pentru cultură, pentru poezia mea, pentru opera tatei. Rămăsese că ne vom revedea, că vom mai pune la cale evenimente, pentru că dumnealui chiar credea în literatură, o aprecia și spunea: Avem nevoie, domnule, de cultură! Sportivii au nevoie de cultură! Păi, ce, nu mergeam eu cu ei la spectacole? Doar am fost și la Cenaclul Flacăra!

Am rămas de atunci într-o frumoasă legătură cu dumnealui. Ori de câte ori se întâmpla ceva important, îi scriam. Uneori, îmi răspundea. Pe 7 august 2024, după ce a semnat cu echipa națională, i-am scris: „Ce bucurie revenirea dumneavoastră la Națională! Ce emoție! Mulțumesc că v-ați întors. Vă îmbrățișez!” Mi-a răspuns: „Și eu te îmbrățișez cu drag!” Și chiar eram bucuroasă și simțeam că Dumnezeu a pus mâna pe fruntea tinerilor de azi de la Națională în secunda în care un antrenor ca Lucescu, la final de carieră, alege să spună DA.

Ce a urmat, însă, e greu de înțeles. Și imposibil de iertat. Luni de suferință și de umilințe pentru omul care, așa cum a și mărturisit în nenumărate rânduri, nu mai avea nevoie de nimic, nici de glorie, nici de titluri, cu atât mai puțin de bani, dar care, iubind țara, a simțit datoria de a ajuta prima reprezentativă într-un moment greu, în care nu erau alte soluții solide, trăgând nădejde că vine și mult-așteptata calificare la Mondiale. Dar câte ironii a trebuit să suporte muntele Lucescu, câte mustăciri de pe la Digi Sport și până la alte posturi TV de sport, câte coate date, pentru că nu stătea și nu răspundea cum doreau ei la interviuri, ba chiar își permitea să plece din conferințele de presă când și cum voia, câte strâmbături din nas: deh, ăsta e Lucescu, ce să îi facem, dacă el așa alege să se poarte cu jurnaliștii… Dar cine sunteți voi, „jurnaliștilor”? Cine v-a dat dreptul să călcați demnitatea unor oameni mari în cuvinte aruncate bezmetic și în întrebări cu virgule între subiect și predicat? Care e școala care v-a dat liber, cu astfel de comportamente, prin lume?

Totul ca să vină meciul final. Barajul cu turcii. Unde lecția ne-a fost predată fix ca în manuale la care nu ajung decât premianții. Ziariști turci care îi sărutau mâna, mari fotbaliști care îl strângeau în brațe minute în șir, șoptindu-i la ureche simplul mulțumesc pentru câte a făcut pentru ei, pentru țara lor, pentru fotbalul mondial. Barajul l-am pierdut. Tot Lucescu era de vină. Să plece, nene, la pensie, să ne lase!, strigau pe rețelele de socializare anonimii de serviciu, scuipătorii de venin și de nerecunoștință! Ce mai vrea Lucescu, să-și vadă de averi și să nu mai cerșească la Federație!, scriau alții, cu cenușă în loc de creier, cu sângele îndoit în pruna de astă toamnă!

Iar oficialii de pe la federații… Dragii de ei! Cum au tras, cu bună știință, încă de la început, de Lucescu, ca să-i poată pune în cap eșecul… Cum l-au responsabilizat, de parcă ar fi fost la cârma fotbalului românesc în ultimii douăzeci de ani și acum ar trebui să își asume decizii, roluri, schimbări și, prin deducție logică, rezultate… Că doar avea contract semnat! Trebuia să meargă până la capăt! Ce dacă trei luni stătuse, aproape continuu, prin spitale și pe la controale medicale? Ce dacă era evident că nu e bine cu sănătatea și că orice șoc, orice emoție puternică i-ar fi putut destabiliza fragilul echilibru? Ce dacă? De ce să vină cu soluții salvatoare de vieți? Avea contract până după baraj! Avea contract!

Iar Lucescu e puternic! Are 80 de ani?! Uite, ce vitalitate! La meciul cu Turcia a stat în picioare, la marginea terenului, toate cele 90 de minute! Cu tot cu proteza la șold pe care o purta cu atâta demnitate. Cu tot cu stent-uri la inimă! Plus diagnosticele care azi abia ies la iveală, venite, se pare, în decembrie 2025, care schimbă esențial foaia medicală a pacientului nostru, de fapt nemuritor.

Mă gândesc, cu ochii în pământ, la familia lui Mircea Lucescu și la felul demn în care Răzvan primește azi îmbrățișarea și condoleanțele de la atâția oameni care puteau curma șirul depravat al comentariilor, răutăților și, totuși, nu au făcut-o!

De când am aflat că finalul e inevitabil, m-am luptat cu sentimentul de vinovăție – pentru că mă bucurasem sincer că a venit să ajute Naționala, ceea ce a și făcut, dar câți au minte să învețe ceva din cele întâmplate? Și cum să merite sacrificiul lui, de a-și da viața, pentru asta? –, cu sentimentul greoi de revoltă – pentru că e încă o pierdere pe care cred că au grăbit-o, prin presiuni, prin responsabilizare exagerată, prin frustrări vechi și neputințe mereu actuale cei care formează sistemul fotbalistic de azi, care îngroapă neîncetat performanța și care nu dau nicio șansă valorilor adevărate – , cu lacrimile imposibil de stăpânit ale unui copil care a trecut prin așa ceva și care nu știe, nu vrea, nu poate să accepte moartea unui tată.

Dintre toți oamenii mari pe care i-am cunoscut, din sport, cel puțin, doi sunt cei care m-au primit în viețile domniilor lor și m-au ajutat, oferindu-mi în primul rând ceea ce tot mai rar găsim: respect pentru ceea ce fac, pentru ceea ce încerc să construiesc. Mircea Lucescu și Gheorghe Hagi.

Vara trecută, când a împlinit 80 de ani, am scris despre M. Lucescu în rubrica mea de atunci din Gândul. Și i-am trimis un link cu articolul, urându-i la mulți ani. Mi-a răspuns, câteva zile mai târziu, după un 29 iulie pe care nu-l vom mai trăi împreună nicicând: Mulțumesc pentru urări dar și pentru cuvintele și gândurile minunate puse în pagina „Gândului”. Cu prietenie și respect, Mircea Lucescu

Iar în Săptămâna Mare în care ne luăm rămas bun de la domnia sa, lumea întreagă îl omagiază. Toate marile echipe țin momente de reculegere. De pe Camp Nou până în Turcia. Din Italia până în Madrid. Absolut toată lumea asta știe cine e Mircea Lucescu și îl plânge. Vin la Arena Națională miliardarii-patroni ai marilor echipe pe care le-a antrenat. Vin jucători legendari din toate colțurile hărții. Noi, românii, începem să înțelegem pe cine n-am apărat cu toate forțele la timp. Iar câțiva dintre noi, „aleșii” – pe cine au batjocorit prin cuvinte nepotrivite, prin contracte lipsite de suflet, prin mustăciri la masa de negociere. Dar n-a fost loc de doliu național. Cum nici la tata n-a fost. N-ar da, poate, prea bine în fața europenilor progresiști să arătăm că ne pasă de valorile naționale, că ne plângem valorile naționale. Că suntem, înainte de orice, români.

Sunt atât de supărată, sunt atât de revoltată, sunt atât de sigură că Mircea Lucescu merita infinit mai mult de la țara lui, încât eu nu vreau ca Gheorghe Hagi să vină acum să antreneze echipa națională. Pentru că va păți, în mare, același lucru pe care l-a pățit și Mircea Lucescu: va fi lovit din toate părțile, va fi singurul responsabil pentru eșecuri, deși căderea era de mult în gol, va fi, eventual, dat la o parte, prin portițe neimaginate, înainte ca efectul muncii sale să fie vizibil, va fi criticat pentru că îi pune titulari pe ai lui: de la Ianis, la jucători veniți de la Farul (de parcă ar fi alții mai buni pe care i-ar da la o parte, nedrept).

Nu știu de ce, nu știu pentru cât timp de acum încolo, dar România noastră – țară absolut minunată, cu splendori greu de egalat, cu oameni cu inimă mare și cu minte mai mult decât suficientă – nu știe să respecte valorile adevărate. Efectiv, ceva ne lipsește, cel puțin la nivelul care se vede din vitrina lumii, pentru a reuși să respectăm OAMENII MARI și să ajungem să tânjim vreodată să devenim, la rândul nostru, oameni mari.

V-ați bătut joc nepermis de Mircea Lucescu! Și nu se mai poate repara nimic. În timp ce străinii, turcii, îl primeau cu recunoștință și lacrimi în ochi, deși venea ca adversar. Nu, nu dumnealui a pierdut calificarea la Mondiale. Ci dumneavoastră toți, complici și protagoniști, ați pierdut definitiv calificarea la Omenie. Sper că vă e rușine. Mie îmi e, pentru că n-am strigat, de fiecare dată când ați lovit în simbolurile țării noastre.

Mi-e dor de dumneavoastră, vă mulțumesc și vă iubesc, domnule Lucescu! Și am să aștept mereu următoarea noastră cafea.

Vă îmbrățișez! Ana-Maria Păunescu sunt, fiica lui Adrian Păunescu. Aș vrea să vorbim două minute. Mulțumesc!

9 aprilie 2026