… care să semene a poezie. Care să ceară poezie. Care să se poată traduce în vers. Orașul se dezgheață, după o iarnă absolut normală, cu zăpezi generoase și cu temperaturi firești pentru anotimpul în care încă ne aflăm. Se dezgheață și lasă în urma lui cratere uriașe în asfaltul care, de atâtea cârpeli, nu mai poate rezista diferențelor din termometrele nefuncționale oricum.
Copiii au cumpărat deja mărțișoarele pentru doamna învățătoare, dar le-au îndesat cu teamă în ghiozdan, de azi, neștiind dacă trebuie date înainte sau după 1 martie. Dar pare zadarnic și acest semn de bine, venit de la om la om, cuprins între perechi de ochi. Zadarnic.
Nu mai sunt dimineți în care să fie loc nici măcar de opinii. Dacă spui da, pare că ții cu unul. Dacă spui nu, e clar că ții cu celălalt. Linia de mijloc, calea de mijloc nu mai sunt o soluție, s-au risipit așa de tare printre atâtea extreme încât nu se mai văd nici dacă facem ochii mici, mărunți, ca oamenii care nu s-au născut cu miopie, dar care, din obișnuință, au început să aibă.
Și chiar dacă lumea iese șifonată din iarnă, să ne bucurăm de faptul că suntem. Că avem planuri pentru anotimpurile care urmează. Că mai putem crede că va fi bine. Că va fi cald. Că vor reapărea oamenii pe lume și, odată cu ei, curajul. Bună dimineața!
Ana-Maria Păunescu