Dormea copilul. Cum altfel? Ca toți copiii Bucureștilor (și înțeleg că nu numai) care, la patru dimineața, au auzit toate telefoanele din casă sunând a final de drum. A alarme mai puternice decât clopotele bisericii de peste stradă care, duminica, mai dă de veste că ne apără.
– Ce s-a întâmplat, mama?, am auzit de sub pilota care ținea de cald mai bine decât caloriferele uneori reci ale locuințelor din Capitală.
– Nimic, mami, dormi, i-am răspuns. A venit doar o alertă că… ninge.
- N-am continuat să explic, ca să nu îi sară somnul de tot. Dar alarma nu doar ne anunța că e cod roșu, proaspăt instalat, ci și că nu e recomandat să ieșim cu mașinile pe străzi. Așa că gândul de cu seară de a face o plimbare romantică la patru și patru zeci de minute noaptea a trebuit să fie anulat, pentru siguranța noastră, a tuturor.
Am adormit cu greu la loc.
Copiii au adormit și mai greu. Afară încă ninge.
Sfârșitul lumii e aproape, se pare. Dacă o ninsoare abundentă, în plină iarnă, paralizează tot, face oameni să piardă avioane, să anuleze concerte, să scoată de pe listă drumuri planificate de luni și luni… Dar primari avem, președinți avem, șefi, cu alte cuvinte, se găsesc. Numai zăpezile vin și pleacă din mijlocul șoselei, în orașele cu trotuare pline de alb.
Și, totuși, ce luminoase sunt nopțile în care ninge! Și ce luminoase sunt viețile în care ninge!
Ana-Maria Păunescu