Coș

Nu ai niciun produs în coș.

Blog

Scriu, deci exist

Săptămână seacă. Tocmai ce ajunge la mijloc, tocmai ce stă să treacă. Numai copiilor li se pare că se scurge greu, cu programul încărcat de la școală, pe care nimeni nu reușește să-l organizeze coerent, din timp. Treziri devreme, adormiri târziu, plus niște alarme care se aud pe fundal, tocmai din casele noastre care se pregătesc să ia foc, în marea luptă dintre om și ban.

Doar mai aud o voce blândă – și puternică – spunându-mi că va fi bine, că tot ceea ce voi pierde, pe nedrept, mi se va întoarce, în viața aceasta lungă, înzecit. Înmiit. Mă lupt să cred, mă lupt să nu cedez presiunilor și plicurilor aruncate, de mâini care ar trebui să mă apere, în fața ochilor mei albaștri care atât de multe au moștenit. Multe griji. Multe obligații. Multă nevoie de a merge înainte. Mai e o voce, vorbește rar și îmi spune, aproape de fiecare dată, că sunt binecuvântată pentru că pot alege să fiu poetă și nu doar atât: pentru că am forța să iau cărțile în spate și să lupt pentru poezia aceasta care mi se scurge prin vene, traseu dus-întors, fierbând pe la cotiturile prea strânse pe unde, în mod normal, ar trebui să se spargă de tot drumul.

Scriu, deci exist. Deși nu mai am șanse nici să mă plătească ăi bogați pentru opiniile mele, nici să mă prețuiască ăi din jur pentru ceva din ce încerc să las, făcut bine, în urmă. Vei cădea, vei cădea, mai aud din proximitatea arborelui care se usucă în curtea din spate. Curte plină de poeți ce au călcat cândva pe acolo, dar și de trupuri de animale bătrâne, care s-au stins sub ochii noștri și care, azi, înfloresc în trandafirii neiertător de frumoși ce supraviețuiesc printre atâtea buruieni câte sunt în jur, câte sunt peste tot.

Seacă săptămână. Cu mâini legate și ochi acoperiți. Dar nu aveți dreptul la propria muncă, doamna/domnișoara Păunescu. Desigur că nu am. Alerg, sute de kilometri uneori, cu mașina care îmi știe toate lacrimile, pentru ca presa de mâine să mă socotească tot copil de bani gata, pentru ca vreun domn sau vreo doamnă cu zâmbet țepos pe față să îmi comenteze pe rețele de socializare că sunt un „copil de comunist” și, ca atare, sunt vinovată pentru toate crimele comise în timpul regimurilor comuniste de oriunde, din lumea largă.

Nu, nu, n-am obosit de tot. Nu mă retrag de tot. Rămân cu cele două voci pe care chiar ieri le-am ascultat promițându-mi, fără să știe, că totul va fi bine. Nu cu ăi care îmi dau mesaj scurt: vorbim mâine. Sau cu ceilalți care vor să mă tragă, prefăcându-se că mă țin să nu cad, în fel de fel de prăpăstii și de lupte corp la corp. Tot ce pierd, pe nedrept, mi se va întoarce înzecit. Începând cu poeziile, sutele de poezii pe care nu mai am nici timp, nici inimă să le scriu. Începând cu iubirile, marile iubiri pe care le mai rătăcesc în deznădejde, la ceas de seară și de miros de casă plină de suflete curate.

Considerând încheiate și aceste confesiuni, primiți gândul meu bun de la Iași, de la târgul de carte la care mă aflu, fără dreptul de a câștiga, de pe urma propriilor mele volume vândute, vreun leu. Dar valoarea nu stă în bani. Bucuria nu se măsoară în cifre. Tic, tac, ce straniu trece timpul…

Ana-Maria Păunescu

Material preluat din FLACĂRA LUI ADRIAN PĂUNESCU.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *