Se împlinesc astăzi, 11 septembrie 2025, douăzeci şi patru de ani de când cele două turnuri gemene din Manhattan cădeau la pământ, lăsând în urmă straturi groase de fum şi o teamă care nici azi nu a dispărut din sufletele oamenilor.
Eram acolo, aproape de locul care avea să schimbe lumea. Cu tata şi cu fratele meu Andrei, la aproape 11 ani, mă aflam în camera de hotel cu două paturi, când am auzit vocea tatei strigându-mă din somn. Era dimineaţă, am intrat la el (camera îi era lipită de a noastră, a copiilor mici şi mari, şi, printr-o uşă, deveneau camere comunicante) şi l-am găsit uitându-se la televizor. Îmi spune: Ancuţa, mai ştii turnurile în care aţi urcat voi alaltăieri? Da, răspund, uşor indispusă că mă treziseră din vise frumoase. Au căzut.
Cum adică, tată, au căzut?, am întrebat, neînţelegând nici pe jumătate dimensiunea dramei la care eram martor.
A crede că nişte clădiri uriaşe, pe care urcasem pe 9 septembrie 2001, cu Andrei, de unde îl văzusem pe tata – rămas jos, pe o bancă, înconjurat de pungi multe pline cu cărţi, de la o librărie din zonă la care fuseserăm înainte – devenit un punct pe harta greu de citit a lumii, de la aşa înălţime, au putut să fie dărâmate de vreo forţă, îmi era imposibil.
Aşa că m-am apucat şi am făcut nişte supe la plic pentru băieţi, chiar atunci, în timp ce lumea întreagă fierbea de frică, eu fierbeam ilegal supe în fierbătorul de apă al hotelului şi mă rugam să nu mă prindă cameristele care aveau să intre cândva la curăţenie. Am stat lângă tata, l-am auzit vorbind în direct la radio, la televiziuni din România. Devenise corespondent la locul faptei, fără voie. Am vorbit şi cu mama, care plângea la Bucureşti, de teamă că am putea păţi şi noi ceva, prinşi în New York-ul care, până cu o zi în urmă, fusese de vis.
Abia târziu, când am aflat că nu mai putem ieşi din oraş, că doar metroul te duce afară din Manhattan, dar că sunt controale la fiecare pas, abia mai târziu, când a trebuit să ne găzduiască, pentru câteva zile lungi cât veşniciile din poveşti, medicul Napoelon Săvescu în cartierul Queens şi m-am îmbolnăvit de dor de mamă şi de casă şi de teamă nu ne vom mai întoarce niciodată (pentru că zborurile erau oprite pe durată nedeterminată), am început să văd cam cât de mari fuseseră… Gemenii.
Şi, totuşi, chiar şi azi mă uit în urmă şi mă întreb: cât de mari or fi fost, de fapt?
Ana-Maria Păunescu